Comandantul Sergiu Luncaș, un veteran moldovean care a luptat în războiul de la Nistru, a povestit în cadrul unui podcast despre luptele sângeroase din perioada războiului pentru apărarea integrității și suveranității Republicii Moldova, dar și despre cum guvernarea din acea perioadă a cedat foarte ușor o parte din teritoriul țării.

"Veteranul Sergiu Luncaș își amintește cum războiul a început când avea doar 26 de ani, luptându-se cu armament limitat și ajutor crucial din partea României. Într-o dezvăluire dureroasă, detaliază luptele sângeroase și ajutorul vital primit de la România, precum și atacul Rusiei asupra R. Moldova din 1992."

@Guguta.com

În cadrul podcastului „Raport”, Sergiu Luncaș a mărturisit că, atunci când a început războiul, avea 26 de ani și era angajat în Brigada cu Destinație Specială „Fulger”, iar prima dată a luptat pe data de 14 martie în luptele de la Coșnița. Potrivit lui, la început luptele erau foarte grele, pentru că tot armamentul era în stânga Nistrului, iar polițiștii moldoveni au luptat doar cu armele din dotare, transmite Știri.md. „În 1992 eram angajat în Brigada cu Destinație Specială Fulger și am participat la lupte în cadrul războiului de la Nistru începând cu 14 martie în luptele de la Coșnița, însă unii colegi de-ai mei au luptat începând cu 2 martie. Atunci aveam 26 de ani și războiul a fost strașnic, pentru că tot armamentul era în stânga Nistrului, iar noi aveam doar câteva mii de polițiști, care la început au luptat doar ei. Blindate practic nu existau, artileria era slabă, a fost greu la început, noi am luptat cu armele din dotarea Poliției, iar mai apoi am început să primim ajutoare din România și din alte țări”, își amintește veteranul. Sergiu Luncaș a menționat că, la acea vreme, România a ajutat foarte mult R. Moldova prin acordarea de armament, dar și prin faptul că foarte mulți răniți au fost vindecați în spitalele de peste Prut. „România ne-a ajutat foarte mult în războiul din 1992, pentru că dacă nu era ea, atunci pierderile erau foarte mari, iar noi posibil să nu fi rezistat la acea invazie rusă. Foarte mulți răniți au fost vindecați în spitalele din România, chiar și eu am fost într-un spital din Timișoara la un tratament, pentru că am fost rănit în luptele de la Gâsca pe data de 5 iulie. Atunci am fost rănit grav în picior și rana nu mi se prindea, iar datorită faptului că am fost în România, astăzi sunt aici. După asta nu am mai revenit pe câmpul de luptă, pentru că acel tratat a fost semnat în august. Luptele de pe platoul Tighina au fost cele mai sângeroase pentru că acolo au murit circa 200 de basarabeni”, susține el. Veteranul a mai povestit că, în 1992, Rusia a atacat R. Moldova cu ajutorul armatei a 14-a, iar în urma războiului de la Nistru, sute de moldoveni au fost uciși și mii au fost răniți. „Războiul din 1992 nu a fost un război civil, cum zic unii, pentru că armata a 14-a a Rusiei a luptat împotriva noastră. Eu am un văr care pe timpul acela făcea serviciul militar în armata a 14-a. El arma în mână nu a ținut-o pentru că era șofer, dar când au făcut o zi de odihnă și strângeau morții și răniții, el a fost trimis cu mașina să-i ia și noi i-am făcut un coridor și a fugit de acolo. Dacă nu fugea, el putea să fie impus să lupte împotriva fraților săi. Nu pot să zic datele exacte, însă în război au murit circa 365 de militari, dar oricum au fost foarte mulți civili care au murit, iar pe lângă asta să nu uităm că circa 100.000 de refugiați au fugit de acest război”, explică Sergiu Luncaș. Bărbatul a precizat că dacă armata a 14-a nu se implica în război, atunci acesta s-ar fi sfârșit mult mai repede. De asemenea, el a explicat că guvernarea de atunci putea obține mult mai mult de pe urma așa-ziselor negocieri de pace și, cel mai important, să alunge armata Rusiei de pe teritoriul R. Moldova. „Eu cred că dacă nu se implica armata a 14-a a Rusiei, noi era să eliberăm foarte repede partea stânga a Nistrului de toate javrele care au venit de prin Rusia. Guvernarea de atunci putea să obțină mult mai mult de pe urma așa-ziselor negocieri de pace și, cel mai important, să alunge armata Rusiei de pe teritoriul R. Moldova. Atunci foarte ușor s-a cedat și acesta a fost pretextul pentru care atâția ani noi suntem sub ocupație rusă. Eu nu înțeleg de ce au cedat așa ușor la Tighina pentru că ea până la armistițiu era eliberată și era a noastră, însă după armistițiu ea a fost cedată rușilor. Asta a fost o trădare, iar aceste trădări au fost foarte multe, mai ales în interiorul organelor de forță de la Chișinău”, explică Sergiu Luncaș. Războiul din Transnistria, oficial războiul pentru apărarea integrității și suveranității Republicii Moldova, denumit uneori și războiul ruso-moldovenesc, a fost un conflict militar, iar actualmente este un conflict politic între R. Moldova și autoproclamata „Republica Moldovenească Nistreană” cu privire la exercitarea controlului asupra raioanelor Camenca, Dubăsari, Grigoriopol, Râbnița, Slobozia și orașului Tiraspol, aflate pe malul stâng al râului Nistru, și a orașului Bender aflat pe malul drept al aceluiași râu. Conflictul militar a durat de la 2 martie până la 21 iulie 1992. Conflictul politic a început în anul 1990, imediat după proclamarea independenței așa-zisei „Republica Moldovenească Nistreană”, faza latentă a acestuia desfășurându-se până în prezent. Pe data de 2 septembrie 1990 a fost proclamată „Republica Moldovenească Nistreană”. La 25 august 1991, Sovietul suprem al RMN a adoptat Declarația de Independență a noii republici. La 27 august 1991, Parlamentul Republicii Moldova a adoptat Declarația de Independență a Republicii Moldova, al cărei teritoriu cuprindea și raioanele din stânga Nistrului. Parlamentul moldovenesc a cerut Guvernului URSS „să înceapă negocierile cu Guvernul moldovenesc transnistrean cu privire la ocupația ilegală a Republicii Moldova și retragerea trupelor sovietice de pe teritoriul moldovenesc”. În acea perioadă, la Dubăsari exista o dualitate a puterii, Consiliul orășenesc susținea separarea, pe când Consiliul raional susținea autoritățile centrale. Separatiștii își organizaseră formațiuni paramilitare de gardiști, cazaci veniți din Rusia și miliție, iar autoritățile legitime erau reprezentate de Poliție. Astfel, începând cu 1 noiembrie, pe drumurile din oraș au fost instalate puncte de control, s-a blocat podul de peste Nistru, iar la 2 noiembrie au fost scoase cu forța mulțimii dirijate de separatiști organele locale ale puterii (instanța de judecată, Procuratura, Executivul) din sediile administrative. Pentru restabilirea ordinii în Dubăsari au fost trimise subunități ale Ministerului Afacerilor Interne al Republicii Sovietice Socialiste Moldovenești, deja suverane. Pe drumul de acces spre Dubăsari au avut loc ciocniri cu populația civilă, în timpul cărora s-au înregistrat victime. În noiembrie 1991, pe același pod de la Dubăsari, au mai decedat încă trei polițiști, Ghenadii Iablocikin și alți doi camarazi ai săi, din trupele cu destinație specială. În esență, anume cu aceste evenimente a început confruntarea armată între Poliția moldovenească și formațiunile separatiste înarmate. După ce Moldova a primit statutul de membru al ONU pe data de 2 martie 1992, președintele Mircea Snegur a autorizat o intervenție militară împotriva forțelor separatiste care atacaseră anterior și continuau să atace posturi ale Poliției loiale Chișinăului de pe malul estic al Nistrului. Rebelii, ajutați de trupele sovietice, și-au consolidat controlul peste cea mai mare parte din zona disputată. În cele patru luni de ostilități, cele mai grele lupte s-au dat pe câmpurile de la Coci­eri, Coș­nița și Tighina.