Pe 31 decembrie 2023 se împlinesc 134 de ani de la trecerea la cele veșnice a lui Ion Creangă, îndrăgitul povestitor al copilăriei.

"Cercetătorul Florin Ţuscanu ne oferă o privire detaliată asupra ultimei zile a scriitorului Ion Creangă și a circumstanțelor înmormântării sale, evidențiind problemele de sănătate cu care acesta s-a confruntat în ultimii ani ai vieții sale și descriind tristețea și solemnitatea care au însoțit trecerea sa în eternitate."

@Guguta.com

Astfel, cercetătorul Florin Ţuscanu a povestiti câteva aspecte din ultima zi a vieţii scriitorului şi de la înmormântarea care a avut loc în urbea de sub Copou.

„Creangă a moştenit de la mama sa epilepsia, o boală ce i-a dat mari bătăi de cap în ultimii ani de viaţă. Ameţea des şi chiar cădea pur şi simplu din picioare. Starea sa gravă de sănătate îl facea pe scriitor să îşi ia concedii medicale de câteva luni. (...) Cum nu se sinchisea să slăbească, aşa cum l-au sfătuit medicii, şi continua să mănânce mult şi să bea din belşug, corpul său devenise mult prea slăbit”, a spus Florin Ţuscanu.

Pe 31 decembrie 1889, vremea era urâtă, a ploaie şi zăpada îngreuna mersul. Pe la prânz, Creangă a intrat în tutungeria lui din strada Goliei 51 din Roman, de care se ocupa un frate, Zahei. Era o prăvălie întunecoasă şi urâtă, cu o mică odăiţă în fund, dând spre o curte murdară.

„Aici Creangă se prăbuşi deodată, lovit de atac şi de apoplexie laolaltă, ori numai de cea din urmă“, se consemnează despre moartea sa fulgerătoare. Avea doar 52 ani.

De deces nu au aflat prea mulţi, primarul Vasile Pogor a oferit un loc de veci şi a fost întocmit un anunţ: „Ioan Creangă - Profesor în vârstă de 52 de ani, după o lungă suferinţă a încetat din viaţă în ziua de 31 decembrie 1889. Înmormântarea va avea loc marţi, 2 ianuarie, ora unu precis la cimitirul Eternitatea“, dar la slujbă n-a ajuns multă lume, deoarece invitaţiile au fost împărţite târziu şi vremea era rea.

„Ploua de două zile, zăpada se topise, iar un ger umpluse uliţele de gheţuş. Veniră învăţătorii, elevi şi studenţi şi tânărul licenţiat Nicolae Iorga, Artur Stavri, Eduard Gruber şi alţii. Sicriul era înconjurat de coroane, dintre care numai una din partea unui junimist, anume Nicu Gane. Pe panglica coroanei lui Constantin Creangă (fiul povestitorului), se putea citi: «Voitorului meu de bine scump prieten şi tată»”, mai spune cercetătorul

„Ioane, nici acum nu ai stare!“

O întâmplare neplăcută a avut loc la înmormântare. După slujba de la biserică, sicriul nu a putut fi dus cu dricul tras de cai, din cauza gheţii, fiind purtat pe umeri. La un moment dat, unul dintre purtătorii năsăliei a alunecat, iar trupul lui Creangă a căzut din coşciug, rostogolindu-se. După cum spunea poetul Ioan Păun Pincio, cineva dintre cei prezenţi ar fi şoptit în glumă: „Ioane, nici acum nu ai stare!"

Despre ultimii ani din viaţa povestitorului, amănunte sunt şi în lucrarea fostului şef al Arhivelor Statului Neamţ, Gheorghe Radu, „Învăţământ, cultură şi personalităţi nemţene în documentele vremii“.

În 1880, la 10 decembrie, Creangă va cere primul concediu de boală, pentru o lună. Nu anexează la cerere certificatul medical, fapt pentru care ministrul îi refuză cererea. Abia pe 12 ianuarie 1881 i se aprobă un concediu de o lună.

Până în 1883, o mai duce cum o mai duce, dar de aici înainte va cere necontenit concedii; în anul 1883 i se aprobă trei luni (de pe 7 noiembrie), cu condiţia de a fi suplinit de institutorul de la clasa I, „iar clasa acestuia se va ţine în acest timp prin elevii Şcolii normale Vasile Lupu, din ultimul an“. La 30 mai 1884 i se mai acordă un concediu de două luni, iar în 1885, unul de şase luni, începând cu 15 septembrie.

Începând cu 1886, Creangă este necontenit în concediu, fiind suplinit de A. Popovici. La 21 septembrie, i se mai acordă încă un concediu de un an.

„Orice speranţă de însănătoşire este însă zadarnică. În ziua de 31 decembrie 1889, Ion Creangă se stinge din viaţă. Pe uliţele Ţicăului, puzderie de copii împlinea strămoşeasca datină a uratului. S-au oprit şi la geamul bojdeucii lui moş Creangă.

Dar nu a mai avut cine le umple mânuţele cu acadele. Fulgi trişti de zăpadă mângâiau slabele irizări ale lumânării veghetoare la căpătâiul celui care-i iubise pe cei mici cu patimă şi dăruire.

Cercetătorul mai povestește că vestea morţii a trecut din gură în gură, Iaşul marilor săi prieteni a îmbrăcat haine cernite. Un mare nume trecuse în eternitate“, se arată în revista „Asachi“, 1-31 decembrie 1992, citată de profesorul Gheorghe Radu.