Dacă vreți să aflați mai multe despre ceea ce tocmai ați mâncat sau încă veți mânca în perioada sărbătorilor, acest articol al redacției românești a Europei Libere este pentru dumneavoastră.

"Articolul vorbește despre sarmale, un fel de mâncare tradițională ce provine inițial din zona geografică a Imperiului Otoman și care este acum gătită și apreciată în diferite forme și amestecuri de ingrediente în multe țări, inclusiv România. În centrul discuției stă originea acestui preparat și apartenența sa culturală. Cu toate că proveniența sarmalelor este incertă și dezbatută, ele continuă să reprezinte o mâncare tradițională în multe culturi, devenind astfel un fel de mâncare universal. Mai mult decât originea sau ingredientele sarmalelor, pare să conteze modul în care sunt preparate și prezentate, reprezentând grija și atenția gazdei pentru invitați."

@Guguta.com

Este despre ceea ce în unele zone ale R. Moldova numim găluște și nu le servim neapărat cu mămăligă. „Ar mânca cineva de aici rulouri de varză umplute?”, întreabă cineva pe un grup de Facebook pentru rețete, numit după faimosul bucătar Jamie Oliver. Utilizatorul 10k Recipes (Zece mii de rețete) împărtășește o listă de ingrediente pentru sarmale: varză, carne tocată de vită sau curcan, orez, ceapă.

Dintre cei 66 de mii de utilizatori de pe grup, 10 mii au apreciat postarea și peste 5 mii au comentat, devenind una dintre cele mai discutate de pe grup. Interesul, așadar, este mare. Este plin de români care-și manifestă iubirea pentru sarmale, spun că trebuie să adaugi la ele smântână, mămăligă sau ardei iute ori critică lista de ingrediente.

Mai important, în comentarii se duce bătălia originilor: de unde provin sarmalele? „Cel mai bun fel de mâncare românesc”, scrie Maria, o româncă. „De fapt, e turcesc, nu e românesc”, răspunde Serkan, un turc. „Acela este un fel de mâncare sârb”, adaugă sârboaica Ivana. „Și albanez”, completează albaneza Vlora. „Și bulgar”, spune Mariana, din Bulgaria. „E unguresc…”, adaugă unguroaica Edina. „Poftă bună, vecini!”, conchide o bulgăroaică. Contează ale cui sunt sarmalele?

„Există o universalitate a sarmalei, din China până în Patagonia. E mai simplu să identificăm țările în care nu se fac sarmale”, explică Cosmin Dragomir, jurnalist specializat în gastronomie, care a publicat recent o antologie numită Colecționarul de Sarmale.

„Schimbul de rețete precede cu secole conceptul de stat național sau de națiuni”, punctează el. Oamenii de pe teritoriul acesta mâncau sarmale cu multă vreme înainte să se considere români, unguri, sârbi, turci, bulgari, albanezi. Sarmalele își au originea în zona geografică a Imperiului Otoman, dinainte să existe cărți de bucate.

Ca multe alte invenții atât de vechi, nu se știe și nu contează a cui a fost ideea. Cosmin Dragomir spune, din cercetările lui, că unele dintre primele sarmale făcute vreodată își au originea în Armenia, acum 2.500 de ani.

La turci, există dolma (iar sarma ține de categoria mai largă dolma). Dolma e ceva umplut, adică poate fi și un ardei umplut, dovlecel, vinete. Sarma sunt cele învelite anume cu frunze de viță, de varză sau orice altă plantă locală cu frunze late și bune.

Sarmale au nu doar turcii. Sunt și în Azerbaidjan, în Iran, în Siria, în Egipt, în Armenia, în Grecia, în țările din Balcani. În Cipru, se gătesc într-un sos de roșii cu scorțișoară. În Albania, sunt lunguiețe și subțiri și se fac cu carne de miel, pentru că populația este majoritar musulmană. În alte țări musulmane se folosește și carnea de vită.

În multe țări din Orientul Mijlociu se pune în ele melasă de rodie sau bulgur, în loc de orez. Sirienii supranumesc varianta vegetariană „mincinoasă” (yalanji), pentru că nu are carne în ea.

Mai ține și de ingredientele disponibile și de anotimp. Cosmin Dragomir citează un studiu transfrontalier din 2001-2004 care a găsit 82 de feluri diferite de foi de viță folosite la sarmale în spațiul dintre Ungaria și Turcia.

Alții au făcut pași și mai mari pentru a celebra importanța sărmăluței. Azerbaidjanul este prima țară care a introdus în patrimoniul cultural intangibil UNESCO întreaga ceremonie a sarmalelor, de la preparatul care presupune un set anume de cunoștințe, la împărțit cu cei de la masă.

Doar pentru că au și alții sarmale, nu înseamnă că nu sunt o mâncare tradițională românească. Nu contează de unde vine, cât cine o face. „Noi o facem altfel și o împărțim cu ceilalți. Sarmaua este și a noastră și trebuie să ne bucurăm. Sunt românești pentru că sunt diferite de alte sarmale, care nu sunt românești”, punctează expertul. El spune că orice mâncare se gătește constant timp de cel puțin trei generații devine o mâncare tradițională.

Pe teritoriul de azi al României, expertul spune că cea mai veche rețetă de sarmale pe care a găsit-o provine din cartea de bucate a bucătarului principelui Transilvaniei, un manuscris datat pe la 1550-1600. Cuvântul „sarma” ar fi intrat în vocabular doar mai târziu; înainte, se foloseau termeni precum „umplutură” sau „gălușcă”.

Poate mai importantă decât compoziția sarmalelor este funcția lor. Oriunde se fac, ele sunt gătite pentru o ocazie specială și reprezintă grija și atenția pe care bucătarul sau gazda o dedică celor pe care i-a invitat la masă, întocmai pentru că nu sunt deloc ușor de preparat și, mai ales, de asamblat.